Ultima Faza
Un articol semnat de Kylian Mbappe pentru publicatia The Players Tribune.
Catre toti pustii din Bondy,
Catre pustii din Île-de-France,
Catre pustii din suburbii,
Vreau sa va spun o poveste.
Cred ca nu va va surprinde sa aflati ca este despre fotbal. Cand vine vorba despre mine, totul este despre fotbal. Puteti sa-l intrebati pe tatal meu. Cand aveam trei ani, mi-a cumparat un camion mic 4×4 de ziua mea. Stiti acel camion cu motor electric? Puteam sa stau inauntru si sa il conduc, avea pedale si de toate. Parintii ma lasau sa il conduc din casa pana la terenul de fotbal de parca eram un fotbalist adevarat care pleca la antrenament. Mi-am luat in serios aceasta rutina, iar tot ce imi lipsea era o geanta cu echipament.
Dar imediat cum ajungeam la teren, mereu lasam masina intr-un colt si plecam sa joc fotbal. Acest 4×4 ii facea pe toti prietenii mei de atunci sa fie gelosi pe mine, dar mie nu imi pasa de aceasta masina.
Tot ce voiam era mingea de fotbal.
Pentru mine, mingea era totul.
Asa ca, da, aceasta poveste este despre fotbal. Dar de fapt, nu trebuie sa iubesti fotbalul ca sa asculti aceasta poveste. Pentru ca este o poveste despre un vis. In Bondy, in suburbii, nu erau foarte multi bani, e adevarat. Dar erau multi visatori. Asa ne nasteam cu totii, cred. Poate pentru ca nu te costa sa visezi, este gratuit.
In cartier era un mix incredibil de diferite culturi, franceza, africana, araba, asiatica, oameni din toate colturile lumii. Oamenii din afara Frantei mereu vorbeau despre suburbii intr-un mod foarte negativ, dar daca nu esti de aici nu pot intelege exact cum este. Oamenii vorbeau despre golani de parca aici fusesera inventati. Dar golani exista peste tot in lume. Sunt oameni care se lupta cu viata oriunde in lume. Realitatea este ca atunci cand eram mic obisnuiam sa ma uit la cei mai duri pusti din cartier cum ii carau cumparaturile bunicii mele. Nu vei vedea partea asta a culturii in stirile din presa. Tot ce vei auzi este partea negativa, niciodata si cea pozitiva.
In Bondy exista o regula pe care toata lumea o intelege si o inveti atunci cand esti tanar. Daca mergi pe strada si vezi 15 oameni ca stau la colt, iar tu cunosti pe unul singur dintre ei, ori mergi mai departe si le faci cu mana, ori mergi la ei si strangi mainile fiecaruia.
Daca ajungi acolo si strangi mana doar celui pe care il cunosti, ceilalti nu te vor uita si vor sti ce fel de om esti.
Este amuzant, pentru ca am purtat cu mine aceasta parte din Bondy toata viata mea. Anul trecut, dupa gala Best Awards organizata de FIFA, eram cu parintii si ma plimbam la ceremonie, unde l-am, vazut pe Jose Mourinho. Pe Jose am apucat sa-l mai intalnesc, dar era cu patru sau cinci prieteni pe care nu ii stiam. Asa ca am avut acest moment de tip „Bondy”, gandindu-ma daca sa ii fac cu mana lui Mourinho sau sa merg la ei.
Asa ca am mers la ei si i-am strans mainile fiecarui om de acolo. A fost amuzant cum toti erau foarte surprinsi ca ii salut pe toti.
Cand am plecat de acolo, tatal meu a inceput sa rada si mi-a zis: „Asta este din Bondy”.
Este ca un reflex, asta este regula dupa care eu functionez. In Bondy, inveti anumite valori care depasesc fotbalul. Inveti sa tratezi pe toata lumea la fel, pentru ca toti sunt in aceeasi barca. Cu totii visam acelasi vis.
Eu si prietenii mei nu am fi sperat niciodata sa ajungem fotbalisti. Nu ne asteptam la asta, nu planificasem asta, doar am visat-o. Si asta a fost diferenta. Unii pusti au postere cu supereroi in dormitor, eu aveam peretii acoperiti cu fotbalisti. Aveam atat de multe postere cu Zidane si Cristiano, iar cand am mai crescut am avut chiar si cu Neymar, ceea ce este putin amuzant, dar asta e o alta poveste.
Uneori oamenii ma intreaba de ce este atat de mult talent care vine din zona asta. Poate ca e ceva in apa, poate ca ne antrenam diferit, in stilul Barcelonei. Dar nu e chiar asa, daca vii la AS Bondy, tot ce vei vedea este un club ca o familie umila. Vei vedea cateva blocuri de apartamente si gazon artificial. Dar fotbalul este diferit pentru noi, este esential pentru noi, este in fiecare zi, este painea noastra, este apa noastra.
Tin minte ca aveam un turneu de fotbal la scoala, cu toti elevii de clasa a 6-a, 7-a, 8-a si a 9-a. Era ca un Campionat Mondial pentru noi. Jucam pentru un trofeu de plastic care costa 2 euro, dar il tratam de parca s-ar fi jucat pe viata si pe moarte. Onoarea este marea miza pentru tine. Si e amuzant, pentru ca regula trebuia sa fie ca fiecare echipa trebuie formata din baieti si fete, iar la noi nu toate fetele voiau sa joace si noi trebuia sa negociem cu ele. Ii spuneam unei prietene ca daca va da totul pe teren si vom lua Cupa, eu ii voi cumpara o carte noua de colorat. O imploram, practic.
Poate credeti ca exagerez, dar la acel moment asta era totul pentru noi si spuneam ca nu avem voie sa pierdem. Sunt convins ca era dificil pentru profesori, veneam de la scoala cu avertismente de la director, ca nu imi faceam temele, ca nu aduceam ce trebuie la ore, ca vorbeam in timpul orelor de matematica despre fotbal.
Eram cu capul in nori si eram un jucator destul de bun, dar punctul de cotitura pentru mine, cel care a schimbat totul a fost Cupa 93 cand aveam 11 ani. Am ajuns in semifinale si meciul se juca pe un stadion real, in Gagny. Si acum imi aduc aminte totul. Nu mai jucasem niciodata pe un stadion real, cu atat de multi oameni in tribune. Eram inspaimantat, aproape ca nu alergam de speriat ce eram, imi era teama sa ating mingea. Si tin minte ca dupa meci, mama a venit la mine si m-a apucat de urechi, nu pentru ca jucasem slab, ci pentru ca imi era frica.
Mi-a zis in acel moment: „O sa iti aduci aminte de acest moment toata viata ta. In fiecare secunda tu trebuie sa crezi in tine, chiar si atunci cand esuezi. Poti sa ratezi 60 de ocazii, nu o sa ii pese nimanui, dar faptul ca refuzi sa joci pentru ca iti este teama te va bantui toata viata ta”.
Acestea au fost cuvintele ei care m-au schimbat pana in punctul in care nu mi-a mai fost frica niciodata de un teren de fotbal. Fara mama, fara tata, fata comunitatea mea, fara prietenii mei, nu ar fi existat un Kylian Mbappe.
Poate ca daca nu vii de unde vin eu, nu vei intelege foarte bine asta. Dar, spre exemplu, cand aveam 11 ani a trebuit sa plec in Londra pentru cateva zile ca sa ma antrenez cu pustii lui Chelsea. Eram atat de incantat si de socat incat nici nu am vrut sa le spun prietenilor din cartier unde merg. Cand m-am intors, toti m-au intrebat unde am lipsit o saptamana. Le-am zis ca la Londra, la Chelsea, iar ei mi-au raspuns ca e imposibil. Le-am jurat ca l-am intalnit pe Drogba, dar m-au facut un mincinos, pentru ca Drogba nu se intalneste cu pusti din Bondy, nu este posibil asa ceva.
Nu aveam un telefon atunci, asa ca l-am rugat pe tata sa mi-l dea pe al lui, iar eu le-am aratat pozele tuturor. Atunci au inceput sa ma creada, dar cel mai important lucru a fost ca nu erau gelosi pe mine. Erau uimiti si nu o sa uit ce mi-au zis atunci, cand eram in vestiar la AS Bondy, in timp ce ne schimbam pentru un meci: „Kylian, poti sa ne iei cu tine acolo?”
Pentru ei era ca si cum am fost pe o alta planeta, pentru ca atat de mult conta pentru noi. Sa ajungem in astfel de locuri era ca si cum mergeam pe alta planeta.
Dupa experienta de la Chelsea, mi-am implorat parintii sa ma lase sa plec din Bondy la un club mare. Dar trebuie sa imi intelegeti parintii, au vrut sa raman acasa ca sa pot sa fiu si un copil si sa am si o viata normala. Eu nu am inteles asta atunci, dar a fost mai bine pentru mine asa, pentru ca am invatat unele lectii dure la care nu as fi avut acces dintr-o academie de fotbal.
Tata mi-a fost 10 ani antrenor, chiar si atunci cand am inceput antrenamentele la Clairefontaine, unde era incredibil, e una dintre cele mai bune academii din lume. Cand ajungeam in weekenduri acasa, la el, mergeam si jucam pentru AS Bondy, la semiprofesionisti si el nu tolera toate prostiile pe care le invatam la academia de fotbal.
Este amuzant, pentru ca ajugeam acasa cu vocea antrenorului de la Clairefontaine in cap, unde ne spunea ca trebuie sa lucram mai mult cu piciorul mai slab, sa il antrenam, acolo totul era despre dezvoltarea calitatilor, dar la Bondy era viata reala. Acolo era despre supravietuire la semiprofesionisti. Era despre victorie si atat.
Intr-un weekend, jucam pentru Bondy si am primit mingea in banda. Mingea era pe dreptul si eram complet singur. O situatie ideala. Si atunci am auzit vocea in cap a antrenorului de la Clairefontaine care imi zicea sa imi lucrez stangul. Am incercat o pasa lunga cu stangul si am esuat. Cealalta echipa a recuperat si a plecat pe contraatac, iar eu am crezut ca tata o sa ma ucida. Si acum il aud cum striga la mine si imi spunea ca nu sunt acolo sa incerc experimentele sofisticate de la Clairefontaine, aici trebuie sa jucam intr-o liga.
Inca port cu mine lectia asta. Tatal meu stia ca sunt cu capul in nori, asa ca s-a asigurat ca picioarele inca ating pamantul.
Inainte de a implini 14 ani, am primit o surpriza incredibila. Tata a fost sunat de catre cineva de la Real Madrid sa ma invite sa merg in Spania pentru cateva antrenamente. Eram socat pentru ca auzisem ca Zidane vrea sa ma vada. Zidane era director sportiv atunci, iar eu ma simteam de parca am atins Luna. Eram disperat sa plec. Dar nu era asa de simplu, pentru ca incepusera sa apara scouterii la meciuri si deja primeam atentie din partea presei. Cand ai 13 ani, nu stii cum sa gestionezi aceste lucruri. A fost o presiune mare pe mine, iar familia a vrut sa ma protejeze.
Dar fiind ziua mea in acea saptamana, cand implineam 14 ani, nu stiam ca parintii deja pregateau o surpriza sa ma duca la Madrid. Si a fost o surpriza.
Nu am spus nimanui unde merg, nici macar celui mai bun prieten, pentru ca eram prea tensionat. Daca lucrurile nu ar fi mers bine, nu voiam sa ma intorc in cartier si sa ii dezamagesc pe toti. Nu o sa uit niciodata momentul in care am ajuns la baza de antrenament, dupa ce am aterizat. Zidane ne-a intampinat in parcare, era cu masina, avea o masina frumoasa. Ne-am salutat si mi-a propus sa ma conduca la antrenament. Cand m-a pus sa urc in masina l-am intrebat daca sa-mi dau adidasii jos.
S-a amuzat, mi-a zis ca nu si m-a dus la antrenament, iar eu ma gandeam ca sunt in masina lui Zidane, eu, Kylian din Bondy. Nu poate fi real asa ceva, cred ca inca mai dorm in avion. Uneori, cand traiesti ceva special, pare ca esti intr-un vis. Iar acelasi sentiment l-am avut si la Mondialul din Rusia, pentru ca ei nu am trait acest mondial ca o persoana, ci mai degraba ca un copil.
Dintre toate amintirile mele, nu o sa uit momentul cand stateam pe tunelul de intrare pe teren inaintea meciului cu Australia. Atunci am realizat ca eu traiesc acel moment. M-am uitat la Dembele si am zambit si dat din cap. Mi-am zis ca pustiul asta este din Evreux, iar eu din Bondy si impreuna jucam la Cupa Mondiala. Jur ca era ceva incredibil.
Am intrat pe teren si am simtit cum am 65 de milioane de ani in spatele meu. Cand am auzit imnul Frantei mi-a venit sa plang. Este interesant cum foarte multi care au ridicat Cupa Mondiala in acea vara am crescut in suburbii, in acele cartiere in care auzeai atat de multe limbi straine cand mergeai pe strada, cartierele unde mergeai sa strangi mainile tuturor.
Catre pustii din Bondy,
Catre pustii din Île-de-France,
Catre pustii din suburbii,
Noi suntem Franta. Voi sunteti Franta.
Noi suntem visatori nebuni. Si, din fericire pentru noi, sa visam nu costa nimic.
De fapt, este gratuit.
Cu sinceritate,
Kylian din Bondy.
Sursa foto: The Players Tribune
